Amor dogoritor

     Amorul promite. El poate sa duca la implinirea viselor, sperantelor, chiar si a celor mai ascunse dorinte. Si nu se lasa amagit de falsitati. El intelege, el asculta, el nu impune, el nu da cu pumnul in masa. Amorul este perfect! 

     Imagine serafica: un el si o ea pe malul marii...coplesiti de imensitatea ce-i inconjoara din toate partile: taifunuri de dragoste si spume balsamice din mare. Luna se oglindeste covarsitor in mare si in ochii lui, ceea ce ea admira mai presus decat orice opera de arta. E periculos de sublim! Ea se pierde in acest labirint si se afunda in mister mai mult decat si-ar fi dorit si ar recunoaste vreodata. O armonie a gandurilor, a sunetului, a incertitudinii din priviri se raspandeste ca o molima. E un debit al mintii dus in eter. Cateva soapte se rasfrang in ochii ei luand forma unor picaturi ce se aliniaza pe obraji si nu se opresc decat in coltul gurii, parca dorind sa guste arsita buzelor rosii. Ea apleaca capul ca sa alunge aceasta sete a gurii. Barba ii tremura incontrolabil, iar mainile ei se joaca in nisip cautand un loc retras langa trup, parca sa se ascunda. El se tulbura cumplit. A gafat. Nu-si putea explica unde? Nu a fost niciun preambul. S-a dat in minte de trei ori peste cap sa-si caute eroarea in cele mai intunecate cotloane. Nu s-a putut orienta nicicum. Isi ia inima in dinti si o imbratiseaza, o saruta pe frunte si apoi ii strange mainile intre ale lui si i le saruta la randu-i. Ea nu se sfieste sa renunte la nimic din ceea ce considera ca i se cuvine. Se lasa purtata de oda dragostei si inchide ochii. Atunci a vazut tot!

     A vazut numeroase buchete de flori ce stateau agatate in abisul cognitivului si formau alei ce nu le puteai cuprinde cu privirea. Si pe una dintre ele erau zeci, sute, mii de poze ce acopereau insiruirea pietrelor. Ea a putut distinge intr-o poza de la spate o fata in rochie de mireasa, cu un voal nepretuit de frumos si fin si un umar de barbat, un brat care o proteja pe tanara. Celelalte poze o atrageau doar cu coloritul lor de rosu, albastru si galben, curcubee de fericire.

     Pe o alta alee doi copii ii pareau cunoscuti. Erau veseli, zglobii si din cale afara de frumosi. Amandoi aveau in ochi oglindirea marii si a lunii. Acea oglindire pe care ea o vedea mai presus decat orice opera de arta, dar care nu o recunoscuse pana atunci decat in ochii LUI.

     Apoi ea a fost atrasa pe o alta alee de mersul unui batran. Nu s-a putut dezmetici si l-a privit incontinuu pana cand respectivul a ajuns langa ea. Vorbele parca ii ramasesera in gat si nu putea sa schiteze nici macar un gest. Batranul a sarutat-o pe frunte, apoi i-a luat palmele si i le-a strans intre ale lui si i le-a sarutat la randu-i. Apoi i-a dedicat cateva cuvinte: "Pare o lume ireala, dar pana sa constientizezi adevarul si prezentul, pretuieste dragostea, caci timpul nu sta in loc si nici nu da inapoi. E singurul care se duce, trece pe langa tine si nici nu te atentioneaza. Insa dragostea poate face ca timpul sa ramana neclintit, poate transforma imposibilul in posibil si face ca viata sa para vesnica.  E periculos de sublima schimbarea, de fapt asa sunt toate schimbarile. Nu te incapatana in a duce la disconfort amorul. Trateaza-l ca pe propria constiinta: mereu curat. Zbate-te si vei reusi! Aluneca printre murdarimea indoielilor, a temerilor, a neincrederii, a furiei si te vei pierde!"

     Ea se trezeste din ameteala si-si potriveste ochii in dunele de nisip ce adaposteau o flama. O mica scanteie ce nu se indura, facea eforturi zadarnice sa creeze o flacara. Insa ea a cunoscut elixirul si stia cum sa opinteasca vapaia. Si s-au imbatat amandoi in declaratii si in febra amorului profund si fierbinte.