Borcanul cameleon

  

   Am desfacut capacul cu o miscare precisa si tensionata suficient cat sa nu-mi provoc leziuni si suferinta. Capacul unu borcan, destul de prafuit si adapostit in camara, pierdut printre celelalte borcane cu dulceturi si compoturi. Chiar ascuns sub o musama cu flori si gargarite, insa planul sau de a ramane pitit nu a dat roade. Acesta insa nu e un borcan cu indice glicemic ridicat. Este borcanul cu amintiri pierdute, regasite prin ascultarea unei piese dinainte de anii 2000. Si este un pas curajos ca duminica dup-amiaza sa ma relaxez cautand prin melodii care sa-mi trezeasca amintiri. Si ce mai aduceri-aminte de pomina!

     N-am tras de timp, am luat o lingurita si cum am ridicat-o de picior, m-am oglindit in partea bombata a ei. Si am ras un pic haotic de figura mea de prin acei ani, mi-am aminit instantaneu de trupa care provoca lesinuri si tremuraturi nu doar in concerte, ci si prin simpla lor aparitie intr-o revista. Ghiciti? BSB, Backstreet Boys. Am fost subjugata sentimental sub marca Brian Littrell, cel mic si blond din trupa. Ghinion, a cerut-o in casatorie pe iubita lui si in anul 2000 s-a intamplat evenimentul! Daca m-ar fi cunoscut ar fi regretat ca nu m-a asteptat! :))) Eu nu am fost fan BSB decat dupa ce trupa nu a mai fost atat de mult mediatizata. Atunci i-am descoperit melodiile si versurile siropoase si  "I Want It That Way".

     Cu stoicism si hotarare am infipt lingurita in borcan pentru alte cateva arome.  Si am dat de o aroma de trandafir tot din partea unor baieti. A celor de la Akcent. Imi amintesc de o intamplare indezirabila, asta daca esti reprezentant al genului cu testosteron. Era in perioada liceului si eliminam un miros de parfum de citrice fresh si poznas. Si era cald afara, sfarsitul lui aprilie. Am iesit la o ciocolata calda cu prietenii, si era un baiat nou la masa. Toate lucrurile au decurs normal si natural. Am ras, am schimbat cateva pareri asupra unor mondentati ale vremii si curiozitati ale varstei, nimic iesit din decor. La sfarsitul intrunirii, tipul nou a vrut sa ma conduca pana acasa. Si l-am refuzat cu eleganta care nu ma caracterizeaza. In sensul ca nu stiu cum sa refuz. Pun o fata damba cu un zambet rigid, eventual chiar si chicotesc usor grotesc pana sa-mi vina 3 idei pe care sa le amestec ca sa scot un "Am sa te refuz frumos". Si a inteles ...cateva zile. Apoi a aflat de adresa mea si m-am trezit cu el sunand la telefon ca va urca sa-mi aduca ceva (pentru ca era o zi importanta pentru mine). Si nu au trecut 10 minute dupa ceas si hocus pocus s-a infatisat cu un trandafir spanzurat practic cu o banda de nailon colorat, cu niste incretituri care trebuiau sa semene a fundite si codita florii infasurata in folie de aluminiu. But its wrong! So wrong! Si in bataia luminii din scara el parea atata de palid si ofilit, patat, de un rosu care instiga mai degraba a crima decat pasiune. Si asa se duce pasiunea baieti! Prin detalii! Si este doar tortura! L-am invitat in casa, ca asa se practica in lumea civilizata. La partea ce urma nu cred ca se astepta, sau cel putin nu si-o imagina. Si anume ca mama sa-l supuna unui interogatoriu ferm si totusi ilar. Nu stia ca se ingropa singur si ca fiecare ranjet il cobora mai mult in prapastie. Dar na, a crezut ca efortul merita...si din nou..so wrong! Dupa ce a defilat cu niscaiva zambete fortate, priviri timide si cateva fraze parca smulse din capul pieptului a plecat oarecum bucuros spre casa. Si am ramas eu, ochiul soacrei, uitandu-ma fix la trandafirul ce il uitasem pe mobila. Si l-am descatusat de nailon si m-am intepat intr-un spin. Si atat mi-a trebuit ca sa se declanseze urmatorul act de furie. M-au luat toate transpiratiile de nervi. Adica el a batut atata drum si mi-a luat vreo 2 ore din ziua mea speciala ca sa imi aduca un trandafir subred? Si apoi eu stiam ca nu imi doream sa mi-l fac de iubit. Asa ca surubelul ce nu era pe vremea aceea bine strans in capusorul meu m-a impulsionat sa-l sun. A raspuns cu o voce de muky muky, dar eu nu eram tocmai mai mai! Si am sporovait si am scos cateva flacari pe nari ca a fost cel mai urat trandafir pe care l-am primit vreodata. Ca si-a batut joc de mine si ca eu nu merit asemenea batjocuri. El tacea malc. Nici respiratia nu i se auzea. Apoi a inghitit in sec si a inceput sa se scuze, ca o sa se revanseze, ca nu s-a uitat bine cand l-a ales, ca nu si-a imaginat ca o sa ma afecteze, ca ii pare tare rau. Si eu ma minunam ca nu-mi inchidea telefonul in nas si mai tare scoteam flacari. Intr-un final i-am inchis eu. Si am crezut ca am terminat cu el, ca nu o sa mai am vreo alta intalnire, dar...I was wrong. Urmatoare zi ma astepta in fata liceului cu un alt trandafir si cu scuzele invatate bine pe de rost! Eram de-a dreptul uimita. Cata perseverenta si rabdare intr-un adolescent?! Am luat trandafirul si am plecat singura spre casa, spre dezamagirea lui. Am mai iesit o singura data cu el, apoi l-am gonit cu aceeasi eleganta care nu ma caracterizeaza....prin telefon. Nu i-am zis in fata. I-am trimis un mesaj fad, nu-mi aduc aminte ce, dar daca ar fi sa recompun sigur au fost cateva randuri senile.

     Si am terminat cu lingurita asta din borcan, cam greu de digerat. Si am trecut la alta piesa interpretata de alta trupa de baieti. Incep sa scada numeric, de la 5 la 4, acum am ajuns la 3 baieti in formatie: O-Zone si cu a lor "Ma inec in ochii tai"...ce credeati ca va fredonez "Dragostea din tei"?...wrong! :)))  Si cand ascult asta nu ma gandesc decat la serile de karaoke din primul an de facultate. Si am si aici un episod destul de comic. Azi sunt pusa pe povesti! Ne-am dus o gasca de vreo 10 fete la seara de karaoke. Si am cantat, ne-am veselit, ne-am distrat, am urlat de-a dreptul, pana cand si de la masa noastra trebuia cineva sa cante o melodie. Fetele stiau ca eu tot timpul ma emotionez si cant din inima "I will survive" a Gloriei Gaynor. Si au ales ele melodia, fara ca eu sa stiu de acest mic complot si cand a poposit microfonul la masa noastra ma uitam la el mai ceva ca bunica la iPad. Si fetele imi tot impingeau microfonul in dinti practic, si eu ma strambam si il respingeam. Si cum melodia se derula, a inceput una dintre ele sa balmajeasca versurile...ioooi!!! Ataaaat! Cum se poate canta balmajit o capodopera de melodie? E blasfemie! M-am ridicat ca arsa de pe scaun, i-am smuls microfonul si am continuat cantarea, iar ele langa mine dansand si fredonand. A fost un adevarat spectacol, pe fundal cu vocea mea surda si greoaie. Apoi aplauze si fluieraturi...haha! Si dupa ceva timp m-am dus la toaleta. Si distingeam clar cuvintele MC-ului, care intreba audienta pe cine  ar vrea sa mai auda cantand. Si guess who!? ...yea, now you are right! Me! Si toata lumea a inceput sa-mi strige numele in repetate randuri, iar eu eram neputincioasa, in camera cu wc-ul :))) Dupa vreo 30 secunde de strigari in care toata lumea s-a lamurit de ce nu-mi faceam prezenta langa microfon, a venit gardianul sa-mi ciocane la usa si sa ma invite inapoi in sala, ca lumea era in delir :))) Am iesit dupa alte 5minute ca am asteptat sa inceapa sa se cante iar, ca eu nu imi doream sa mai imi etalez talentul afon. Am trecut cu bine peste acest episod, ca s-a gasit o alta masa de bufoni care sa fredoneze melodii populare!

     As mai avea ceva relatari, dar din alt borcan. Aici am ajuns la fund. A fost un borcan plin de nuante senine pentru mine. Am lasat din mana lingurita si borcanul si m-am aruncat sub umbra unei ispite dulci cu cacao.